red blooded butterfly

Si ma gandeam sa-ti povestesc despre cat se lamenteaza toti cei ce ma inconjoara. Viata mea a devenit un fel de vesnic priveghi plin de bocitoare notorii… Ma sufoca o tona de suflete complet nevinovate, fara cea mai mica pata, fiinte absolute, fara vre-un pacat (nici macar in gand), nedreptatite de … nedreptatite de … nedreptatite dom`ne de ceva … de soarta, de viata, de sistemul cel crud … de scoala, de universitatea cea mare si rea, de partid si de francofonie si de tot ce exista si mai ales de aerul pe care trebuie sa-l respire (dintr-o conventie demonica sau o lege tampita a naturii – care oricum e de tot rahatul si le nedreptateste profund).

Si ma gandeam sa-ti povestesc cat de putin imi pasa de toata aceasta suferinta globala, si de toate examenele lor pierdute si de sistemul care ii nenoroceste pe acesti sfinti, si, in mod special, de cei 40 RON pierduti la cumpararea cartii aleia scrisa de Freud (a dracu` carte n-avea poze si cuvintele aveau mai mult de 5 litere) si de statistica (al dracu` cuvantu asta “frecventa” – are 9 litere in kizda masii si cand incerci sa rostesti “frecventa distributiei” deja ti se incinge creieru, miroase a fum si te inrosesti tot de indignare). 

Si ma gandeam sa-ti mai povestesc si cat de libera ma simt cand ma inchid in carapacea mea si ascult punk la maxim in casti, cand merg cu metroul sau cu tramvaiul si-l conspectez pe Freud sub privirile consternate ale domnului la costum care s-a asezat langa mine si care a reusit sa descifreze din schita referatului sintagma “stadiu oral”… (imagineaza-ti discutia lui cu doamna robusta si roscata de pe scaunul din fata lui, cea cu buchetul acela imens de crini – de care e foarte dezamagita pentru ca se astepta la trandafiri, dar asta n-o impiedica sa tipe la batranica de langa ea sa nu se mai fataie atata pe scaun ca ii rupe florile – despre unde a ajuns lumea asta si cat de nefericiti suntem cu totii). 

Si mai vreau sa-ti amintesc cat de fericita sunt cand ma saruti dimineata, chiar daca uneori doar in vis, si n-as putea avea vreodata nevoie de mai mult decat un zambet al tau ca sa depasesc nevroza datorata acestor produse ale societatii noastre, acesti degenerati incapabili, ratacitori intr-un vesnic ritual al contemplarii propriei inutilitati. 

Si-ti marturisesc ca atunci cand imi spui ca ma iubesti, fluturii incep sa zboare, marea imi zornaie in minte (mai ti minte cum a fost la mare?) si simt ca am atins absolutul… 

Dedicat unicului meu A. 

am calculat tot ce era de calculat si am ajuns la concluzia ca exista 2 tipuri de oameni care calca in balti.

primul tip probabil il cunosti, sunt oamenii preocupati si chiar axfisiati de propriile ganduri despre modalitatile in care ne pot revolutiona lumea, despre cum pot eradica foametea sau despre cum se poate demonstra ca corpul si mintea sunt substante separate… acesti oameni sunt cu adevarat inteligenti, le acord tot respectul si atunci cand vor calca intr-o balta trecand pe langa mine ma voi simti onorata ca am fost stropita de un reprezentant al acestei categori.

al doilea tip de oameni care calca in balti este o specie ceva mai noua. acestia sunt si ei preocupati si poate chiar axfisiati de un singur, unic, neschimbat si neschimbabil gand: sa para ca apartin categoriei mai sus prezentate.

pfaa… calculand asupra descrierii acestei tipologii am calcat intr-o balta…

rumeg incet, cufundata intr-o abisala repulsie, incomensurabila prostie a celor ce ma intreaba zilnic “ce mai fac”, niciodata pentru a afla ce anume fac si cum ma mai balacesc in propria-mi depresie zilele astea, ci pentru ca altceva nu stiu sa intrebe.

urmeaza vesnica tacere, in care fiecare dintre aceste monumente tragi-comice ale societatii noastre asteapta “ca vitelul la poarta noua” un raspuns monosilabic, din care ar putea rezulta ca nu fac nimic anume, si deci sunt disponibila sa gandesc, muncesc, alerg, sa transpir sau poate chiar sa respir in locul lor.

ilar, si totusi… nu tocmai, nu-i asa?