red blooded butterfly

acest post pleaca de la presupozitia ca toti cititorii lui cunosc sentimentul nasol al constiparii (evident cacaciosii nu au cum sa inteleaga nimic pentru ca se caca prea des) si au cateva notiuni despre teoria Matrix-ului (la dracu au fost 3 filme – tre sa stiti despre ce e vorba)…

suntem deci in Matrix. Avem o viziune implantata neuronal despre o lume a secolului XXI, pe care il recunoastem cu totii ca imperfect. restul bullshitului il stiti din filme…
de ce este Matrixul perfect? pentru ca genereaza toate situatiile posibile… pentru ca este atat de uman… un univers murdar pana in starfunduri. si mai ales in funduri! De ce s-au obosit computerele sa genereze un program al constipatiei? detaliul asta chiar nu e asa important. daca nimeni nu ar mai sti cum e sa fi constipat nu cred ca i-ar lipsi nimanui sentimentul.
nici nu-i asa de usor de implantat in asemenea program in sistemul celorlalte. trebuie sa aiba declansare absolut aleatoare si o rata de repetetie cu tipar imposibil de detectat. trebuie sa modifice nu doar o stare neuronala ci insusi functiile primordiale ale organismului. In coconul in care fiecare subiect se afla, in apa hranitoare ca aceea din placenta mamei, numeni nu-si retine fecalele in mod voit. a-ti mai auzit de fetusi constipati? cu siguranta nu… si totusi programul asta reuseste sa modifice traseul imperturbabil al hranei prin organism si o ascunde undeva prin intestinul gros.
au masinariile astea un simt al umorului atat de dezvoltat incat stau si ne privesc cum ne strambam si ne scremem cand ne rezolvam problemele stomacale?
sunt oare niste mici monstrii sadici carora le face placere durerea noastra?
hmm… putin probabil. aceste 2 teorii s-ar potrivi mai repede unui “demiurg rau” din viziunea lui Cioran.
Treaba sta mult mai simplu de atat.
Masinariile mananca energia produsa de corpul nostru.
Apoi, cand ne scremem corpul se tensioneaza si genereaza un aflux energetic de cel putin 3 ori mai mare decat de obicei pentru scurta perioada de timp in care consumam actul defecatiei.
Iti place desertul dupa o masa copioasa?
da, si mie imi place.
Si lor le place.
Constipatia ta si chinul tau nu este altceva decat desertul altcuiva.
O da. Intr-un fel, mananca cacat. si le place. si ei ne conduc pe noi… si noua ne place. la fel ca in universul pe care l-am acceptat atat de bine. dintotdeauna ne-a placut sa fim condusi de mancatori de cacat. iata, Matrixul se bazeaza pe aceleasi minunate principii. pe deoparte ei ne fac pe noi fericiti, pe de alta profita si ei un pic. trocul e mai vechi decat Matrixul si ii va supravietuii.
totul e calculat in Matrix. pana si banala constipatie. oare cum erau oamenii inainte de Matrix? poate nici nu erau constipati vreodata. e posibil ca aceasta dificila stare sa fi fost indusa o data cu universul nostru digital…

semnat:
o constipata

Ete ce s-a pus lumea in capu meu… Pana acum eram comuna… Obisnuita… Nu deranjam ochiului… Acuma sa vezi nenica ce au inceput cu totii sa ma violeze verbal la un nivel al non-sensului deranjant de hiberbolic… “Te-ai ingrasat prea tare!” zice ei cu juma de gura… In sfarsit deranjez. Incomodez. Perceptia vizuala a compatriotilor devine subtil agasata… Nu pot decat sa va raspund cu o seriozitate in glas ce nu mi-e caracteristica ca (cacofoniile imi place!) nu-mi pasa catusi de putin de viziunea voastra suprarealista si cu siguranta hiper-intelectualizata asupra vietii si asupra a ceea ce este modern si bun si inaltator… Orice v-ar putea inalta pe voi, pe mine ma coboara si vice-versa. Si deci dragelor si dragilor, voi continua sa ma ingras pana imi va fi greu sa ma misc dar tot o voi face special pentru a nu va lipsi de prezenta mea de o frumusete exagerat de rubensiana…

Dincolo de fereastră e grădina mea sălbatică… Mai trebuie doar să-mi amintesc unde-am lăsat fereastra şi cum se deschide ea…

Vreau să ştiu cine mi-a furat cheia aurie… nu-i de aur, e doar galbenă aşa că dă-mi-o înapoi…

Vreau să ştiu dacă îmi trebuie măcar cheia aia ruginită sau dacă am voie să sparg geamul… şi vreau să ştiu cine mă va pedepsi dacă-l voi sparge…

Vreau să ştiu dacă pot să-mi păstrez cioburile pentru altădată, pentru altă fereastră…

Dar mai ales, vreau să aflu unde e fereastra mea şi mai ales dacă… dacă dincolo de ea…

Grădina mea sălbatică…

Mă mai aştepţi sau m-ai uitat?…

Mai sunt suficient de sălbatică?…

Am descoperit ca sunt un fel de mamut printre cei ca mine…
Toti ceilalti se schimba, evolueaza… Ei toti traiesc, simt, ating, miros, freamata de viata, de sentimente, de pasiuni mai mici sau mai mari sau cat mai imposibile… Toti se indreapta se o oarecare fericire, un oarecare sens sau cauta ceva, orice, un tot sau o lipsa a kestiei existentei… Toti vor, toti au nevoie de, toti experimenteaza ceva sau culeg experiente din trairile celorlalti… Toti fac alegeri, cat mai variate… Toti sunt ceva, o apa, un foc, un copil, o impresie…
Eu nu mai stiu ce vreau, simt, gust, miros… Eu nu mai stiu sa aleg, nu mai vreau sa aleg nimic, pentru ca nu vad nici o optiune. Eu nu ma mai definesc, pentru ca nu mai am criterii in raport cu care sa spun cine sunt.
Sunt mamutul… cel care a murit de mult dar inca nu si-a dat seama… nu evoluez, nu ma schimb… doar imi plang, prin cuvinte multe dar irelevante, conditia ridicola…

ochii care nu se vad, nu se uita unul la celalalt…

gasca mea literara a ramas monosilabica de cand un cuvant s-a reindragostit de al doilea si au fugit impreuna in lume. Al treilea cuvant s-a descompus la infinit prin analiza si sinteza pana ce descoperindu-si forumurile intelectuale superioare a devenit absent si de neinteles in limba romana. Cuvintele de legatura si-au pierdut rostul si sensul si drept urmare si-au luat campii, plecand in tari mult mai calde sau cel putin mai insorite. Deci dintr-un trio performant au ramas doar trei. Trei si atat pentru ca pana la urma primul si al doilea s-au ratacit unul de celalalt cand au plecat prin lume, nestabilind exact din timp unde se vor duce, fiecare s-a dus in lumea lui.
Deci Trei.

Si daca ma intrebi ironic: “de ce?”, raspunsul e simplu: “pentru ca pot”.

Daca azi m-as transforma dintr-odata in lila, ati ramane cu totii verzi.
Daca maine as fi galbena, v-ati innegri cu siguranta.
Daca joi voi fi albastra, v-ati inrosi ca o cireasa.
Si daca ma decid sa tind spre alb, va veti degrada spre un permanent maro.

Dincolo de curcubeu e o mlastina imputita.

Si ma gandeam sa-ti povestesc despre cat se lamenteaza toti cei ce ma inconjoara. Viata mea a devenit un fel de vesnic priveghi plin de bocitoare notorii… Ma sufoca o tona de suflete complet nevinovate, fara cea mai mica pata, fiinte absolute, fara vre-un pacat (nici macar in gand), nedreptatite de … nedreptatite de … nedreptatite dom`ne de ceva … de soarta, de viata, de sistemul cel crud … de scoala, de universitatea cea mare si rea, de partid si de francofonie si de tot ce exista si mai ales de aerul pe care trebuie sa-l respire (dintr-o conventie demonica sau o lege tampita a naturii – care oricum e de tot rahatul si le nedreptateste profund).

Si ma gandeam sa-ti povestesc cat de putin imi pasa de toata aceasta suferinta globala, si de toate examenele lor pierdute si de sistemul care ii nenoroceste pe acesti sfinti, si, in mod special, de cei 40 RON pierduti la cumpararea cartii aleia scrisa de Freud (a dracu` carte n-avea poze si cuvintele aveau mai mult de 5 litere) si de statistica (al dracu` cuvantu asta “frecventa” – are 9 litere in kizda masii si cand incerci sa rostesti “frecventa distributiei” deja ti se incinge creieru, miroase a fum si te inrosesti tot de indignare). 

Si ma gandeam sa-ti mai povestesc si cat de libera ma simt cand ma inchid in carapacea mea si ascult punk la maxim in casti, cand merg cu metroul sau cu tramvaiul si-l conspectez pe Freud sub privirile consternate ale domnului la costum care s-a asezat langa mine si care a reusit sa descifreze din schita referatului sintagma “stadiu oral”… (imagineaza-ti discutia lui cu doamna robusta si roscata de pe scaunul din fata lui, cea cu buchetul acela imens de crini – de care e foarte dezamagita pentru ca se astepta la trandafiri, dar asta n-o impiedica sa tipe la batranica de langa ea sa nu se mai fataie atata pe scaun ca ii rupe florile – despre unde a ajuns lumea asta si cat de nefericiti suntem cu totii). 

Si mai vreau sa-ti amintesc cat de fericita sunt cand ma saruti dimineata, chiar daca uneori doar in vis, si n-as putea avea vreodata nevoie de mai mult decat un zambet al tau ca sa depasesc nevroza datorata acestor produse ale societatii noastre, acesti degenerati incapabili, ratacitori intr-un vesnic ritual al contemplarii propriei inutilitati. 

Si-ti marturisesc ca atunci cand imi spui ca ma iubesti, fluturii incep sa zboare, marea imi zornaie in minte (mai ti minte cum a fost la mare?) si simt ca am atins absolutul… 

Dedicat unicului meu A. 

am calculat tot ce era de calculat si am ajuns la concluzia ca exista 2 tipuri de oameni care calca in balti.

primul tip probabil il cunosti, sunt oamenii preocupati si chiar axfisiati de propriile ganduri despre modalitatile in care ne pot revolutiona lumea, despre cum pot eradica foametea sau despre cum se poate demonstra ca corpul si mintea sunt substante separate… acesti oameni sunt cu adevarat inteligenti, le acord tot respectul si atunci cand vor calca intr-o balta trecand pe langa mine ma voi simti onorata ca am fost stropita de un reprezentant al acestei categori.

al doilea tip de oameni care calca in balti este o specie ceva mai noua. acestia sunt si ei preocupati si poate chiar axfisiati de un singur, unic, neschimbat si neschimbabil gand: sa para ca apartin categoriei mai sus prezentate.

pfaa… calculand asupra descrierii acestei tipologii am calcat intr-o balta…

rumeg incet, cufundata intr-o abisala repulsie, incomensurabila prostie a celor ce ma intreaba zilnic “ce mai fac”, niciodata pentru a afla ce anume fac si cum ma mai balacesc in propria-mi depresie zilele astea, ci pentru ca altceva nu stiu sa intrebe.

urmeaza vesnica tacere, in care fiecare dintre aceste monumente tragi-comice ale societatii noastre asteapta “ca vitelul la poarta noua” un raspuns monosilabic, din care ar putea rezulta ca nu fac nimic anume, si deci sunt disponibila sa gandesc, muncesc, alerg, sa transpir sau poate chiar sa respir in locul lor.

ilar, si totusi… nu tocmai, nu-i asa?